Clasa a VI-a B
Scoala cu clasele I-VIII, Zaharia Stancu
Rosiorii de Vede, Teleorman
Prof.Popescu Tatiana
TEII LUI EMINESCU
De cand ma stiu, locuiesc intr-un mic orasel de provincie din sudul tarii. Departe de agitatia si zgomotul din marile orase, incerc sa traiesc fiecare clipa de liniste. Aerul proaspat al diminetilor de primavara, guresele vrabii care-si au cuiburi in gradina mea sunt momente unice de care-mi voi aminti toata viata cu emotie. Emotie am simtit si in acea zi de 15 ianuarie cand, impreuna cu doamna profesoara de limba romana si cativa colegi, am participat la depunerea de coroane la bustul marelui poet Mihai Eminescu, din parcul mic al orasului. Pentru scurt timp parcul a devenit inima micului oras de provincie. Parcul devenise neincapator pentru cateva zeci de suflete, care, in acea dimineata placuta de ianuarie bland, au venit sa aduca un omagiu. Aveam emotii. Aleile pline de flori si de copii gata sa-l omagieze pe cel mai iubit poet, discursurile profesorilor si ale cunoscutului eminescolog, Nistor Teodorescu, sporeau vraja momentului. Si emotiile capatau proportii cu cat se apropia un moment unic care, cu siguranta, imi va ramane in memorie pentru totdeauna. La sfarsitul manifestarilor, fiecare institutie a sadit, in jurul bustului marelui poet, cate un tei, simbol al eternitatii poeziei eminesciene in sufletele noastre, ale romanilor. Impreuna cu colegii mei eram onorati sa facem acest lucru, sadind un tei in numele Scolii pe care o reprezentam, mandri ca peste timp vom spune: “Vezi teiul acela? A fost sadit de mine si de colegii mei.” Astfel ca, in acea zi, mai multi tei au aparut in micul parc. Ceilalti arbusti isi unduiau ramurile primind timid, cu bratele deschise, tei plantati de noi. Numai gandul la mireasma lor, la coroana lor racoroasa ce va adaposti cateva bancute si idilele a doi indragostiti, toate acestea ma copleseau. Cat de frumos era parcul, mandru si el de alaiul teilor tineri! Acum Eminescu ar fi trebuit sa se bucure de umbra lor, daca…Si tristetea imi inunda sufletul. Eminescu ne-a lasat mostenire teii sai, poezia sa, marea sa capodopera, s-a lasat mostenire pe sine. Noi ce vom lasa urmasilor? Un spatiu verde prea mic pentru oraselul nostru si, poate, mireasma teilor ce se vor inalta semeti spre stele, ducand visurile noastre. Si parcul mic?... A ramas celor cativa batranei care se strang in jurul mesei de sah, depanandu-si amintirile. In jurul lor, tinerii tei le umbresc timid povestea, poveste pe care o vor spune, poate, peste ani, tinerilor de acum. |
